Cele 7 minuni ale Lumii

[Vincent.Corleone]

Cele 7 minuni ale lumii antice
 

                                

                                     1. Piramida lui Keops







MAREA PIRAMIDA DE LA GISEH



Piramidele din Egipt au fost intodeauna, inca de la inceput, trecute
printre Cele Sapte Minuni ale Lumii Antice, insa de fapt Marea Piramida
de la Giseh a fost in centrul atentiei si in fruntea listei. Este
singura din Cele Sapte Minuni care mai exista inca intr-o forma aproape
completa si usor de recunoscut, ea fiind si cea mai veche. Construita
pentru faraonul Keops, din dinastia a-IV-a, in jurul anului 2560 i.e.n.
piramida reprezinta cea mai inalta realizare a constuctorilor de
piramide din Regatul Vechi al Egiptului.



In mod curios in ciuda dimensiunilor si a importantei Marii Piramide, a
ajuns la noi o singura reprezentare completa a creatorului ei, Keops.
Este vorba despre o minuscula statueta din fildes a faraonului, gasita
in 1993, de catre Petrie, in fundatiile templului inchinat zeului Osiris
de la Abydos. Faraonul este asezat tinand in mana dreapta un imblaciu
si purtand Coroana Rosie a Egiptului de Jos. In fata tronului pe care
sta este scris numele sau, asezat intr-un chenar regal. In ciuda
dimensiunii mici si a materialului, este un portret cu trasaturi
puternice. Exista cateva portrete superbe ale altor constructori de la
Giseh, remarcandu-se in mod deosebit statuia din diorit a lui Kefren, in
pozitia asezat, si in seria de placi triptice din ardezie, precum si
statuile lui Mykerinos.



Inainte de inceperea activitatii propiu-zise de constructie, era necesar
sa fie pregatit terenul, trebuia nivelat si laturile sa fie orientate
cu multa grija fata de punctele cardinale. Nivelarea probabil era
efectuata prin marcarea zonei respective cu o serie de patru valuri
joase de argila. Spatiul era apoi umplut cu apa. In mod firesc suprafata
era perfect plana. Se sapau in continuare o serie de santuri in roca de
pe fundul apei, astfel incat baza acestora sa pastreze o distanta egala
fata de nivelul apei. Atunci cand se sapa suficient pentru marcarea
zonei, apa era evacuata, iar stanca dintre santuri era sapata in
continuare, pastrandu-se acelasi nivel. In cazul Marii Piramide s-a
facut insa o exceptie. In cadrul zonei propuse pentru constructie a fost
lasata o portiune de roca nedislocata.



Orientarea exacta a laturilior piramidei se obtinea prin observarea
stelelor, deoarece in acea vreme nu era cunoscut nici un tip de busola.
Putem judeca precizia cu care masurau vechii egipteni prin aceea ca
eroarea de asezare a celor patru laturi este de doar cateva fractiuni de
grad. Diferenta de lungime dintre cea mai lunga si cea mai scurta
dintre cele patru laturi este mai mica de 20 cm. Acest din urma fapt
este incredibil daca tinem seama de doua lucruri: in primul rand toate
masuratorile se efectuau de-a lungul laturilor, nefiind posibil sa se
traseze diagonale, datorita portiunii de stanca ramase in mijloc, si, in
al doilea rand, toate masuratorile se efectuau cu ajutorul franghiilor
sau a sforilor facute din fibre de palmier sau de in, care se intindeau
si isi puteau modifica dimensiunile in functie de temperatura. Dupa ce
se incheiau aceste pregatiri initiale, putea incepe intr-adevar munca de
constructie, care pune inca in fata egiptologilor o serie de probleme,
greu de rezolvat.



In ciuda faptului ca putem studia piramida insasi, care se inalta mai
jos de Cairo, pe platoul de la Giseh, si cu toate teoriile formulate
pana acum, nu se stie exact cum a fost construita piramida. Trebuie sa
amintim ca egiptenii nu cunosteau nici macar scripetele sau sistemul de
scripeti pana in vremea ocupatiei romane, la peste 2500 de ani de la
construirea Marii Piramide. Singurele instrumente disponibile erau
tavalugele sau rolele si parghile. Cu ajutorul acestor elemente
primitive au fost inaltate statuetele si obeliscurile din Egiptul Antic.



Exista doua teorii importante privind modul cum au fost construite
piramidele: una , folosind rampe care inconjurau constructia pe masura
ce aceasta se inalta, cealalta impiedicand edificarea unei rampe ce s-ar
fi intins in desert, inaltandu-se si lungindu-se atat cat era nevoie, o
data cu inaltarea piramidei. Dar, nici una dintre aceste doua
explicatii nu este pe deplin satisfacatoare. O a treia alternativa ar fi
utilizarea unor schele care sa poata ridica blocurile de piatra cu
ajutorul roabelor, asa cum au fost inaltate lespezile orizontale care
formeaza trilitonii de la Stonehenge. Acest lucru nu ar fi fost posibil
din doua motive: lemnul era un material rar si scump in Egiptul Antic,
neexistand copaci cu diametrul necesar, nici cantitatea enorma de care
ar fi fost nevoie. De asemenea, dimensiunile foarte mari si mai ales
greutatea blocurilor ar fi impiedicat acest procedeu.



Ideea rampei care ar fi inconjurat piramida are insa mai multe elemente
laudabile. Rampe de caramizi de lut s-ar fi inaltat in jurul celor patru
laturi ale piramidei, pe masura ce aceasta se inalta, blocurile uriase
din piatra fiind urcate pe tavalugi sau role. Imediat ce blocul trecea
de ultimele role, acestea eliberandu-se de greutate, puteau fi mutate in
fata, iar blocul era tras inainte si mai sus de grupuri de oameni, cu
ajutorul franghiilor. Daca din punct de vedere teoretic lucrurile par
realizabile, (exista un model reusit al acestei metode la muzeul
Stiintei din Boston), din punct de vedere practic el lasa mult de dorit.
O panta cu inclinatie mica ceruta de greutatea blocurilor de piatra,
care sa inalte din toate partile ar fi creat doua probleme majore:
prima, cea a grupului de oameni care trebuiau sa aiba grija de colturi
si care sa pastreze blocurile in echilibru pe role; a doua, este
problema ridicari din ce in ce mai sus a blocurilor in jurul structurii,
pentru a ajunge in cele din urma la nivelele superioare. Acest procedeu
ar fi insemnat o forta de munca impresionanta si personal pentru
conducerea si controlul numeroaselor grupuri de oameni, care ar fi
ridicat blocurile de la diferite nivele, cu ajutorul planurilor
inclinate. Este greu de imaginat multimea celor care ar fi trebuit sa
urce.



Exista si a treia teorie privind construirea Marii Piramide. Ea a fost
formulata de Peter Hodges, un maistru constructor britanic, care era
interasat in mod practic de problemele transportului pe orizontala si a
ridicarii unor greutati enorme doar cu ajutorul parghiei si rolelor. El a
reusit sa demonstreze ca doi oameni puteau ridica o greutate de doua
tone cu parghii lungi care aveau la capete un piciorius cu un anumit
unghi si protejat de o bucata de metal. Prin introducerea acestui cap
sub blocul de piatra si folosirea a doua astfel de parghii, sau mai
multe, in functie de greutate si marime, un capat al blocului putea fi
ridicat, asezandu-se sub el proptele. Procesul se repeta si la celalalt
capat si deplasarea continua mai sus folosindu-se proptele sau alte
forme de sustinere. In acest fel un bloc de piatra putea fi ridicat
relativ usor la o inaltime rezonabila. Constructia piramidei s-a
realizat pe nivele, fiecare treapta fiind destul de lata si in medie mai
inalta de un metru. Principiul lui Hodges ar fi permis catorva grupuri
de oameni sa ridice blocuri de piatra, pe toate cele patru laturi in
acelasi timp, numarul lor micsorandu-se, o data cu scurtarea laturilor
si cu inaltarea intregii piramide. In momentul in care fiecare bloc de
piatra ar fi ajuns la nivelul potrivit, el ar fi fost deplasat orizontal
pe role, pana la locul unde trebuia sa fie deplasat definitiv.



Odata consructia de baza terminata, piramida trebuia acoperita sau
imbracata cu blocuri de calcar alb, stralucitor de Tura, aduse din
carierele aflate pe Dealurile Moqqatam, la est de orasul modern, Cairo.
Imbracamintea exterioara se realiza de la varf in jos, blocurile de
calcar, fiind asezate pe trepte, si umplandu-le apoi erau taiate si
slefuite in jos, pentru a se realiza unghiul potrivit si aspectul
stralucitor. Toate piramidele, cu exceptia Piramidei in Trepte, au fost
acoperite sau slefuite cu placi de calcar.



Inainte de a merge mai departe si de a descrie structura interna a Marii
Piramide, ar fi potrivit sa prezint dimensiunile sale esentiale.
Unghiul de inclinatie a laturilor este de 54 de grade si 54 de minute.
Inaltimea sa era de 145,75 de metri, dar si-a pierdut varful cu
inaltimea de 10 metri, fiind trunchiata, insa acest amanunt nu este
observat de la distanta. Laturile au fiecare 229 metri, cu o difernta
mai mica de 20 de centmetri, intre cea mai lunga si cea mai scurta
latura. Piramida acopera o suprafata de 5,37 hectare. Estimand se poate
spune ca sunt aproximativ 2.300.000 de blocuri de piatra cu o greutate
cuprinsa intre 2-15 tone.



Facea parte din cerintele religioase ca intrarea in piramida sa fie
localizata in partea nordica, indreptata spre steaua polara. Toate
piramidele s-au conformat acestei cerinte, singura variatie fiind la
Piramida lui Kefren care are doua intrari pe latura nordica.



Piramida lui Keops nu face exceptie si are o intrare joasa de circa 17
metri inaltime pe latura nordica si 7,5 metri spre est de punctul
central. Aceasta are 4 blocuri mari de piatra dispuse piramidal doua
cate doua, asezate deasupra intrarii, pentru a prelua din greutatea
blocurilor de deasupra.



Examinarea sectiunii in Marea Piramida arata ca a fost supusa la cel
putin 3 schimbari de plan in timpul constructiei. Are mai multe
coridoare interne decat toate piramidele construite in Regatul Vechi.
Planul principal pare sa fi cuprins un coridor descendent, de la intrare
in camera mortuara, situata in centru si mai jos de nivelul solului.
Totusi camera mortuara a ramas neterminata si a mai fost construit un
coridor ascendent alternativ, in centrul piramidei. Si aceasta camera a
ramas neterminata, fiind cunoscuta in mod gresit, in libajul obisnuit
sub numele de" Camera Reginei". A treia modificare a planului a implicat
o schema mai grandioasa. Incepe cu edificarea unei noi galerii
ascendente in miezul piramidei, de la capatul Coridorului Ascendent si
jonctiunea care ducea catre camera reginei. Aceasta e cunoscuta sub
numele de Marea Galerie. Ea are 47 metri si inalta de 8,5 metri. Peretii
ei de calcar slefuit urca vertical 2 metri, urmatoarele 7 nivele
deplasandu-se treptat catre interior pentru a ajunge sa formeze o bolta
consolidata. Este acoperita de o singura lespede de piatra in latime, de
peste 1 metru.



La capatul Marii Galerii se afla un coridor scurt si jos cu 3 deschideri
taiate in acoperis. La capatul vestic al Camerei Mortuare, stand pe
podeaua plata si putin departat de perete, se afla un sarcofag mare, din
granit negru, avand o portiune mare lipsa in coltul sud-estic. Aceasta a
fost taiat si scobit dintr-un singur bloc de granit, urmele
fierastraului mai vazandu-se inca. In ciuda sparturii de la coltul sau
el inca mai produce un sunet asemanator cu cel al unui clopot lovit. In
anii 1880-1882 Perie a descoperit ca sarcofagul era cu circa 2,5 cm mai
lat decat intrarea in Coridorul Ascendent, deci nu a fost introdus in
camera mortuara prin coridor, ci trebuie sa se fi introdus acolo in timp
ce se construia piramida, inainte de montarea tavanului si a
acoperisului Camerei Regelui. Sarcofagul poate fi considerat singurul
mobiler "incorporat" din lume.



Alte trasaturi ale camerei mortuare sunt doua mici "canale de aerisire"
care apar pe peretii din nord si sud ai piramidei. Scopul lor exact nu
este cunoscut, desi s-a sugerat ca erau la origine orientate dupa
stelele polare, un aspect esential al religiei Regatului Vechi, si
pentru ca acum nu mai sunt orientate astfel inseamna ca axa Pamantului
trebuie sa se fi modificat de la construirea piramidei pana astazi.
Acest lucru nu a putut fi demonstrat din punct de vedere astronomic si
functia lor reala nu este cunoscuta inca.



Am mentionat mai sus faptul ca Marea Galerie a avut si o functie
secundara. Acolo se afla locul unde erau tinute blocurile mari de granit
folosite pentru inchiderea Coridorului Ascendent dupa terminarea
inmormantarii. Aceste blocuri erau mult prea mari pentru a avea loc in
alta parte a piramidei. Exista dovada ca erau sprijinite pe grinzi de
lemn montate in cruce, suficient de sus fata de podeaua Galeriei astfel
incat cortegiul sa poata trece pe sub ele in timpul inmormamtarii. Dupa
aceea peretii se retrageau si lasau in urma lor un grup de lucratori
care scoteau grinzile din lemn, lasand blocurile de granit sa inchida
Coridorul Ascendent.



Procedand astfel ei ramaneau blocati in interiorul piramidei, in spatele
blocurilor de piatra, in partea dinspre camera mortuara. Ei aveau
totusi o camera de iesire, deoarece nu exista in vremea Regatului Vechi
obiceiul de a ingropa si muncitorii odata cu faraonul. Calea de iesire
era printr-un culoar foarte ingust ce ducea sub o piatra din coridorul
superior, de la capatul Marii Galerii, mergand in jos prin corpul
piramidei, pentru a iesi mai jos de coridorul inferior. Iesind,
muncitorii blocau acest culoar, cat si culoarul care ducea catre
suprafata exterioara si intrare. Este deosebit de interesanta referirea
la o usa plata care putea sa fie ridicata. Se pare ca intrarea originala
prin imbracamintea sa, din calcar de Tura, fusese camuflata pentru a nu
se deosebi de restul suprafetei piramidei.



Marea Piramida mai are inca un secret, dar acesta se afla in afara ei.
In 1954 un tanar arheolog egiptean, Kama al-Mmallakh, a primit sarcina
de a inlatura fragmentele de pietre de pe latura sudica a piramidei. El a
gasit o serie de 41 de blocuri de calcar de Tura, care ramasesera
imbinate perfect. Acestea acopereau un put de 30 metri lungime, sapat in
roca de la baza piramidei. Putul avea o margine tencuita astfel incat
blocurile de calcar il inchideau etans. In interiorul putului a fost
gasita o barca egipteana antica perfect pastrata si compusa din 1.274 de
piese de lemn, neavand nici macar un cui de metal. Barcile constituiau o
componenta importanta a ritualului funerar si erau considerate drept
necesare faraonului mort, pe lumea cealalta. Erau numite fie barci
funerare, fie barci solare, considerandu-se ca cel putin doua dintre ele
ar servi faraonului pentru calatoria de-a lungul zilei cu zeul- soare
pe aceasta lume, si in timpul noptii pe sub pamant.



Marea Piramida este una dintre Cele 7 Minuni ale Lumii, cea mai veche si
singura care a supravietuit aproape in intregime si care a avut
intodeuna un efect izbitor asupra mintii omenesti.



2. Gradinile suspendate ale Semiramidei







"Gradinile suspendate ale Semiramidei" - o expresie continand doua
inadvertente: gradinile palatului din Babilon nu erau suspendate, iar
Semiramida nu putea sa le construiasca fiindca n-a existat... Legenda
atat de frumoasei si energicei Semiramida (care a inspirat, de-a lungul
anilor, scriitori ca Voltaire si Cribillon, compozitori ca Rossini si
foarte multi artisti plastici) intemeierea orasului Babilon si
initiativa unor lucrari arhitectonice monumentale; unii istorici mai
vechi (Herodot) si mai noi au incercat s-o identifice cu Sammuramat care
(intre 809-806 i.e.n.) a guvernat Babilonul ca regenta pentru fiul ei,
regele asirian Aded-Nirairi III. Oricum, chiar admitand identitatea
Semiramida-Sammuramat (deloc certa), celebrele gradini nu-i pot fi
atribuite, fiind construite cu peste doua veacuri mai tarziu, de
arhitectii regelui Nabucodonosor II (cca. 605-562 i.e.n.), mai putin
cunoscut in calitatea sa de ctitor al unor monumente remarcabile, cat
prin faptele sale de arme, printre care cucerirea Ierusalimului.



Legenda relateaza ca regele Ninus, casatorit cu Semiramida, vrand
sa-i alunge frumoasei regine plictisul si sa-i ofere un mediu mai
atragator si mai potrivit cu peisajul asirian cu care era obisnuita, a
poruncit sa se inalte gradinile suspendate. De fapt, ele nu erau
"suspendate", ci dispuse in terase care se inaltau in trepte, formand un
fel de scara uriasa, sub terase aflandu-se incaperi de locuit. Daca
luam in consideratie suprafata imensa a gradinilor (cca. 15.000 m.p.
dupa cele mai plauzibile evaluari), precum si faptul ca arhitectii
babilonieni ai vremii nu cunosteau nici cheia de bolta, nici arcul si ca
de grinzi metalice nici nu putea fi inca vorba, unicul material de
constructie fiind piatra, este limpede ca gradinile "suspendate" se
odihneau pe o adevarata padure de coloane.



Cum a fost rezolvata problema foarte dificila a impermeabilitatii
teraselor aflam din textul lui Diodor: "Aceste blocuri erau acoperite cu
un strat de trestii imbibate in asfalt; pe acest strat urma un rand
dublu de caramizi arse legate cu asfalt; la randul lor, acestea erau
acoperite cu foi de porumb pentru a impiedica infiltrarea apei si
patrunderea ei in fundatii. Pe acest strat se gasea o masa de pamant
vegetal suficienta pentru ca arbori cei mai mari sa prinda radacini.
Acest sol artificial era plin de arbori de toate speciile, in stare de a
fermeca privirea prin marimea si frumusetea lor".



In privinta irigarii gradinilor, Diodor este destul de sumar:
"Coloanele se ridicau treptat lasand sa patrunda lumina printre spatiile
dintre ele [...]. Una singura dintre aceste coloane era goala de la
varf pana la baza; ea continea masini hidraulice care pompau din fluviu o
mare cantitate de apa, fara ca nimeni sa vada ceva din exterior".
Arheologul german Robert Koldewey, care a intreprins sapaturi la Babilon
in al doilea deceniu al veacului nostru, vorbeste de "... trei puturi
situate alaturat, in serie: unul central, cu sectiune patrata, alte
doua, cu sectiune ovala. Pentru aceasta dispozitie nu se poate gasi alta
explicatie decat ca este vorba de o masina hidraulica functionand pe
acelasi principiu ca un aparat cu galeti, cu lant". Aceste doua mentiuni
(intre care s-au scurs peste doua milenii) sunt departe de a ne oferi o
imagine cat de cat cuprinzatoare a sistemului de irigare a gradinilor
babiloniene - realizare inginereasca de prim rang.



Astazi, pe locul gradinilor nu se mai afla decat un singur arbore -
un Tamaris orientalis (soi inrudit cu catina de prin partile noastre) -
ultim martor solitar al vegetatiei bogate de mult. Timpul necrutator a
distrus totul; si nu numai timpul, ci si oamenii: cu multi ani in urma,
caramizile si coloanele de piatra au fost utilizate la construirea unui
dig de-a lungul Eufratului. Dar nu se cuvine sa-i judecam pe oameni cu
prea mare asprime: gradinile erau menite sa-i desfete pe regi, pe cand
stavilirea apelor ii ocroteste si-i hraneste pe cei multi...



3. Statuia lui Zeus







In Grecia continentala (Thessalia), la poalele muntelui Cronion, nu
departe de tarmul Marii Ionice, se afla Olimpia - asezare vestita in
toata lumea elenica nu prin proportiile sau potentialul ei militar, ci
pentru faptul ca era principalul centru inchinat cultului lui Zeus si
locul desfasurarii jocurilor olimpice. Sapte drumuri duceau spre
Olimpia, intre care calea sacra, lunga de zece kilometri, legand tarmul
marii de sanctuar - drum strajuit de o parte si de alta de temple,
altare, statui. Vreme de peste un mileniu, in perioada desfasurarii
solemnitatilor si intrecerilor prilejuite de jocurile olimpice, greci
din Europa si Asia Mica, prieteni sau dusmani, uitau rivalitatile si
suspendau conflictele, indreptandu-se spre sanctuarul lui Zeus,
incarcati cu daruri, pregatiti sa asiste la ceremonii intr-un spirit de
solidaritate panhelenica.



Templul lui Zeus, a carui constructie a fost terminata in anul 457
i.e.n., avea, dupa toate probabilitatile, 64 de metri lungime si aproape
28 de metri latime. Constructia a fost incredintata lui Libon din
Eleea, decorarea frontului anterior (reprezentand lupta lui Pelops cu
Oenomaos) lui Paconios din Mendes, iar a frontului posterior (lupta
centaurilor cu lapitii) lui Alcamenes.



Aici, in acest impresionant edificiu, a fost asezata statuia lui
Zeus, pe care sculptorul Fidias l-a reprezentat cu sprancenele
incruntate - caci Zeus manuia si fulgerele (mai tarziu, romanii il vor
numi Jupiter Tonans). Fidias a fost, fara indoiala, cel mai pretuit
dintre sculptorii vremii - mai celebru decat contemporanii sai Miron
("Discobolul") si Policlet ("Doryphor"); s-a nascut intre 490-495 i.e.n.
si probabil ce era atenian de vreme ce Pericle obisnuia sa-i ceara
sfatul in legatura cu treburile Cetatii; cunoastem numele tatalui sau,
caci (dupa cum ne relateaza Pausanias) pe soclul statuii lui Zeus se
afla gravata inscriptia "Fidias Atenianul, fiul lui Charmidas, m-a
creat"; de asemenea cunoastem trei dintre operele sale cele mai
insemnate, doua statui ale Atenei, una criselefantina (din aur si
fildes) si una din bronz, precum si statuia lui Zeus Olimpicul; in
sfarsit, stim ca a murit in jurul anului 431 i.e.n., informatie care ne
ajuta sa stabilim cu oarecare aproximatie anul inaugurarii statuii din
Olimpia.



Infatisarea statuii ne este cunoscuta astazi - mai bine cunoscuta
decat a celorlalte "minuni" (bineinteles cu exceptia Marii Piramide,
care a rezistat pana in zilele noastre) - din descrierile autorilor
vremii si din imagini pastrate pe alte monumente si pe cateva monezi.
Statuia, inalta de 15 metri il infatisa pe Zeus sezand pe un tron si (ne
spune Strabon) "aproape ca atingea plafonul cu capul si vazandu-l nu te
puteai impiedica sa gandesti ca, daca s-ar ridica in toata inaltimea
sa, ar ridica acoperisul edificiului". Tronul, din abanos si bronz, cu
bratele sustinute de sfincsi, era bogat impodobit cu fildes, aur si
pietre pretioase. Trupul zeului era din lemn de abanos, acoperit cu
fildes, pe portiunile reprezentand pielea, iar imbracamintea si
incaltarile turnate cu aur; pe cap, o coroana din frunze de maslin, in
mana dreapta o statuie reprezentand-o pe Nik‚ zeita Victoriei, iar in
cea stanga un sceptru pe care se afla un vultur.



Faptul ca Fidias a ales materialele tehnicii criselefantine - lemn
imbracat in fildes si aur - ridica unele nedumeriri, stiut find ca
aceste materiale sunt mai fragile ca marmura si mult mai fragile ca
bronzul; ba mai mult: marmura si bronzul sunt infinit mai potrivite
conceptiei artistice grecesti dominata de simplitate si sinceritate.
Folosirea tehnicii criselefantine era foarte rara si (aplicata) numai
atunci cand oamenii doreau sa ofere zeilor o marturie exceptionala a
pietatii, recunostintei sau, poate mai omenesc, a vanitatii lor. Caci si
aceasta minune a lumii antice, ca si celelalte, s-a nascut mai putin
din intentia unui omagiu pios decat din dorinta de a uimi, de a minuna.



Nu se cunosc imprejurarile in care a disparut statuia, dar nici in
aceasta privinta nu lipsesc ipotezele. Mai intai, decaderea Olimpiei ca
urmare a edictului imperial din 393, care interzicea ceremoniile (si
jocurile olimpice); doi ani mai tarziu, expeditiile de prada ale
gotilor, mari amatori de aur (nu stim ce cantitate de metal pretios a
folosit Fidias la statuia lui Zeus, dar avem o cifra exacta pentru cea a
Atenei Parthenos, 1152 kilograme de aur, iar Zeus Olimpicul avea
dimensiuni mai mari si podoabe mai bogate); in sfarsit, nu trebuie sa
uitam decretul din 426 e.n. al imparatului Teodosie II prin care se
poruncea distrugerea lacaselor de cult pagane - decret care venea sa se
adauge edictului imperial din 393. Alte ipoteze nu exclud pieirea
statuii in incendiul care a mistuit templul in 408 sau in incendiul care
a distrus, in 475, o buna parte din Constantinopol, unde ar fi fost
transportata din ordinul imparatului.



Dar toate acestea sunt numai ipoteze, deocamdata neverificate prin
texte sau pe alta cale. Cercetari intreprinse la Olimpia (de englezul
Spencer Stanhope, francezul Quatremere de Quincy, germanul Ernest
Curtius si multi altii) au scos inca in cursul veacului trecut la lumina
mii de obiecte - intre care peste o suta de statui si basoreliefuri,
din bronz, marmura si piatra - dar nici urma a statuii lui Zeus
Olimpicul. Ceea ce este iarasi in masura sa ne starneasca unele (amare)
reflectii in legatura cu distrugatoarea sete de aur, careia vreme de
veacuri omenirea i-a platit greu tribut si care a marit considerabil
fragilitatea materialelor tehnicii criselefantine atat de agreata de
neintrecutul Fidias...



4. Templul lui Artemis







In Asia Mica, la Efes, patria filosofului Heraclit, se afla templul
Artemisei (Diana la romani), zeita naturii, ocrotitoarea vanatorilor si
pastorilor, iar mai tarziu a oraselor si navelor avantate pe mare.
Construirea unui sanctuar de proportii apreciabile in aceasta regiune
zgaltaita frecvent de cutremure a pus unele probleme, rezolvate prin
alegerea unui teren mlastinos peste care s-au asezat straturi de carbune
de lemn si saci cu pietre; se pare ca aceasta solutie s-a dovedit
eficace: nu cutremurele au distrus impunatorul edificiu de-a lungul
veacurilor, ci razboaiele, jaful, intoleranta religioasa si furia unui
nebun obsedat de celebritate.



Daca in cazul gradinilor babiloniene nu cunoastem numele nici unuia
dintre arhitectii si inginerii constructori, in cel al templului din
Efes - al Artemisionului - numele (mentionate de Herodot Vitruviu si
altii) abunda: Pixodarus, ciobanul care a dscoperit din intamplare
depozitul de marmura alba; Chersiphron, Metagene si Pacanius care au
imaginat sisteme ingenioase pentru transportul grelelor coloane monolite
si arhitravelor masive ce inconjurau capitelurile; arhitectii Paeonios
si Demetrios au terminat constructia, care (dupa cum ne spune Pliniu cel
Batran), a durat 220 de ani; a inceput in preajma anului 650 i.e.n.,
templul a fost inaugurat in 430 i.e.n. Cresus, regele Lidiei si
cuceritorul Efesului, a pus la dispozitie fonduri enorme necesare
constructiei, si nu numai Cresus: sirul dublu de 127 de coloane de
marmura alba inalt de 18 metri care inconjurau altarul cu statuia zeitei
trebuiau sa aminteasca (spune legenda) de cei 127 de principi care s-au
ruinat pentru a ridica templul.



In prima sa forma templul artemisei n-a rezistat decat trei sferturi
de veac: in 356 i.e.n., un incendiu l-a distrus complet. Un autor mai
nou (G. Buscher in Magazin Istoric) ne propune o explicatie verosimila:
"...marmura nu forma decat scheletul, toti peretii subtiri fiind din
lemn. Tocmai despartiturile interioare au fost cele mistuite de foc. La
randul ei, sub actiunea caldurii degajate de incendiu, marmura (care nu
este altceva decat un carbonat de calciu pur) s-a degradat, pierzand
acidul carbonic, nemairamanand din ea decat calciul, care s-a spulberat
la prima ploaie".



Incendiul - care conform legendei s-ar fi produs chiar in noaptea
nasterii lui Alexandru cel Mare (21 iulie 356 i.e.n.), fiul regelui
Filip al Macedoniei - a fost provocat in mod intentionat de un anume
Herostrat, care astfel vroia sa intre in istorie, facandu-si numele
nemuritor. Trei decenii mai tarziu, Alexandru - cuceritor al unei mari
parti a Lumii Vechi, inclusiv a Efesului - s-a oferit sa suporte toate
cheltuielie de refacere a templului; efesienii au refuzat cu politete si
mult tact generoasa oferta, au incredintat - in anul 350 i.e.n. -
lucrarile de reconstruire arhitectului Deinocrates din Egipt, devenit
ulterior arhitectul lui Alexandru cel Mare si autorul planului orasului
Alexandria, si sculptorului Scopas, fondurile fiind procurate tot din
danii ale regilor si principilor locali, din vanzarea coloanelor
vechiului templu si (dupa cum ne informeaza Strabon) din aurul
bijuteriilor daruite de femeile din Efes.



Noua constructie era si mai impunatoare, podoabele si mai bogate.
De-a lungul veacurilor, Artemisionul a fost nu numai centrul spiritual
al cultului Dianei, ci a devenit un adevarat muzeu al artelor plastice,
cum am spune astazi; sculpturilor lui Scopas li s-au adaugat cele ale
lui Praxiteles si opere ale unor pictori celebri, ca Apelles (originar
chiar din Efes), autorul unui tablou infatisandu-l pe Alexandru calare -
tablou pentru care a primit douazeci talanti de aur (circa 500 kg. de
aur!).



Regii cuceritori ai Efesului, originari fie din Asia Mica (Lidia,
Perga), fie din Grecia continentala (Macedonia), au respectat
intotdeauna lacasul inchinat Artemisei, ba de multe ori au contribuit la
impodobirea lui. Nu tot asa au procedat gotii care, navalind in Asia
Mia, jefuiesc (in 262 e.n.) Efesul, despuind artemisionul de toate
podoabele lui. Refacut cu greu si in conditii de saracie, sanctuarul
este definitiv parasit dupa edictul din anul 392 prin care imparatul
Teodosie I hotara inchiderea tuturor edificiilor de cult pagane de pe
teritoriul imperiului roman. Jaful care a urmat a durat peste un
mileniu; in 532-537, Anthemios din Tralles si Isidor din Milet, cu
sprijinul imparatului Justinian, reusesc sa transporte opt coloane de
marmura verde la Bizant, folosindu-le la construirea bisericii Sf.
Sofia; alte materiale au fost utilizate la construirea bazilicii Sf.
Ioan din Efes si a unei citadele - desi, dupa cum se stie, marmura este
un material foarte putin potrivit lucrarilor de fortificatii; urme au
lasat si trecerea arabilor (cca. 700 e.n.), apoi ocupatia Efesului de
catre turcii selgiucizi (dupa 1090) si lunga perioada de lupte dintre
cruciati si musulmani, care a durat aproape doua veacuri. Si iata-i pe
arheologii si arhitectii din zilele noastre incercand sa reconstituie
artemisionul dupa coloanele aflate la Sf. Sofia (astazi Muzeul Ayasofya)
cu ajutorul celor doua capiteluri ionice (si alte fragmente de la
British Museum din Londra) al materialelor dezgropate la fata locului,
al fragmentelor gasite la temeliile caselor din Aya-Soluk - modesta
asezare situata pe o colina din apropierea fostului sanctuar.



In sfarsit, un fapt ale carui aspecte tin deopotriva de bizar si de
grotesc: Herostrat, cel care a incendiat Artemisionul ca sa devina
celebru - senatul efesian emisese un decret prin care interzicea, sub
pedeapsa cu moartea, pronuntarea numelui blestemat - figureaza astazi in
numeroase enciclopedii si diferite lucrari (nici cea de fata, dupa cum
vedem, nu face excceptie), bucurandu-se asfel de o anume (trista si
falsa) celebritate...





5. Colosul din Rodos







Insula Rodos, asezata la numai 25 km de coasta Asiei Mici, era una
dintre verigile lantului care, trecand prin Creta, lega Asia de Europa.

In antichitate, locuitorii insulei Rodos au dorit sa devina comercianti
independenti. S-au straduit sa ramana neutri, sa nu se razboiasca cu
alte popoare, cu toate ca au fost de multe ori atacati si cuceriti.

Se zice ca expeditia lui Demetrios contra Rodosului era alcatuita din
370 corabii, ce transportau numeroase masini de asediu si peste 40.000
de ostasi, mai mult decat toata populatia Rodosului. In fata acestei
teribile amenintari locuitorii din Rodos s-au pregatit de asediu si au
infruntat eroic pe Demetrios, reusind sa reziste aproape 12 luni.
Locuitorii Insulei Rodos au reusit sa respinga ostirea lui Demetrios,
ajutati fiind, in final, de catre Ptolemeu.

Amintirea acestui eveniment trebuia imortalizata intr-o forma
grandioasa, care sa arate si sa povesteasca intregii lumi si
posteritatii rezistenta eroica a poporului. A fost construita o statuie
uriasa, in cinstea protectorului cetatii - zeul Soarelui, Helios -
simbol maret al eliberarii lor.

Aceasta gigantica lucrare i-a fost incredintata sculptorului Chares,
care utilizand metalul rezultat din topirea masinilor de razboi parasite
de Demetrios, a ridicat, in decurs de 12 ani (292-280) i.Hr. celebra
statuie numita Colosul din Rodos.

Statuia a fost amplasata la intrarea intr-unul din porturi, dar nu se stie exact care dintre ele.

Stratul exterior din bronz a fost fixat pe un suport din metal. Montarea
statuii, goale pe dinauntru, a fost inceputa de pe sol, iar pe masura
ce lucrarile inaintau, interiorul era umplut cu pietre, pentru a asigura
o mai mare stabilitate.

Din nefericire, dupa numai 56 de ani de triumfala dominatie asupra
orasului si marii, Colosul s-a prabusit in urma unui mare cutremur, in
anul 224 i.e.n.

Cu toate eforturile depuse, statuia n-a mai putut fi refacuta.
Locuitorii Rodosului au fost sfatuiti de un oracol sa nu refaca statuia
deoarece ar fi de rau augur pentru oras, asa ca aceasta a ramas in
pozitia in care cazuse.

In anul 656 e.n., un calif a vandut unui negustor din Emesa cantitatea
de bronz provenind din imensul Colos, astfel ca orice urma a vechiului
Colos a fost stearsa. Impresionant este faptul ca imensa cantitate de
broz a fost transportata cu ajutorul a 900 de camile, ajungandu-se la
concluzia ca statuia continea in jur de 300 de tone de bronz.



In ceea ce priveste inaltimea statuii, majoritatea autorilor care au
descris-o au aratat ca aceasta avea intre 30-34 m. In afara de scopul
sau memorabil, s-a presupus ca statuia servea si pentru a calauzi
corabiile, presupunandu-se ca intr-o mana colosul tinea o torta in care
focul ardea continuu.



6. Farul din Alexandria







A fost considerat ultima dintre cele sapte minuni ale lumii antice.
Constructia Farului, care a folosit drept ghid marinarilor timp de
aproape 17 secole (sec. al III-lea i.Ch. - secolul al XIV-lea d.Ch.), ar
fi inceput prin anul 297 i.Ch. si a durat 15 ani. Lucrarile au fost
initiate de Ptolemeu I care se stinge inainte de terminarea lor. Stafeta
e preluata de fiul sau, Ptolemeu II. Locul ales pentru ridicarea
farului e insula Pharos, in locul actualului Fort Quatbay, care dateaza
de la sfarsitul secolului al XV-lea si care a fost construit, partial,
cu blocuri de piatra provenind din far.

Numeroasele cutremure de pamant care au avut loc in regiune intre
secolele al IV-lea si al XIV-lea au subrezit Farul, distrus aproape in
intregime in 1303. In 1349, Ibn Battűta, relata si el despre starea
subreda a Farului.

In secolul al XV-lea e construita in insula o citadela pentru a
proteja orasul de amenintarea Imperiului otoman. Farul nu a fost
construit doar pentru a-i proteja pe marinarii aflati in largul
coastelor Alexandriei, ci si ca mijloc de propaganda, monumentul fiind
un simbol al orasului. Existau aici o serie de constructii la fel de
celebre precum Farul dar acesta le-a surclasat prin forta simbolica pe
care si-a pastrat-o si azi.

Geograful grec Strabon mentiona faptul ca Farul a fost construit din
piatra alba (un calcar local) care are particularitatea de a deveni dura
in contact cu apa. O parte din constructie a fost insa realizata cu
granit din Assuan. Studiul documentelor, al mozaicurilor, al monezilor
batute in Alexandria intre secolul I i.Ch. si sec. al II-lea d.Ch. si al
unui mormant antic (sec. al II-lea d.Ch.) din Taposiris Magna, aflat la
40 km de Alexandria, mai exact a unei copii reduse a Farului aflat pe
acest mormant, au dus la o serie de concluzii.

Farul a fost o constructie cu 3 etaje, cu o inaltime de 135 de metri,
avand o baza patrata, o coloana octogonala si un mic turn rotund montat
pe o statuie. Se presupune ca raza sa de vizibilitate era de aproximativ
50 de km. 50 de incaperi erau destinate pentru personalul de
intretinere si pentru depozitarea combustibilului.

Camerele pentru depozitarea combustibilului erau amenajate in
jurul unei rampe interioare suficient de larga pentru a permite trecerea
animalelor de povara incarcate cu combustibilul aferent si care avea
acces la o terasa inconjurata de patru tritoni sufland in cornuri.
Etajul al II-lea era de forma octogonala si masura 34 metri inaltime si
18,30 metri largime, fiind prevazut cu o scara interioara care urca la
cel de-al III-lea etaj. Acesta era de forma rotunda si avea 9 metri
inaltime, fiind prevazut cu o scara cu 180 trepte.

In varful Farului se afla o statuie, probabil a lui Zeus, Poseidon
sau Helios. E posibil sa fi existat toate aceste trei reprezentari care
au fost inlocuite pe rand. In apa marii din fata fortului Quatbai au
fost descoperite doua statui colosale. Cea a lui Ptolemeu II in ipostaza
de faraon, iar cea de-a doua, o statuie a zeitei Isis, care au fost
instalate in fata Farului, fiind vizibile de navigatorii care intrau in
port.

Sapaturile arheologice in situl Quatbai au devenit sistematice in a
doua jumatate a secolului al XX-lea. Blocurile de piatra aflate pe
fundul apelor au fost studiate incepand cu anul 1960. Imaginile mai mult
sau mai putin realiste ale Farului inainte de 1960 au fost realizate in
special pe baza textelor antice si a legendelor. Coroborarea tuturor
surselor de informatie existente a fost facuta prima oara dupa 1960, iar
in 1975 a fost publicat primul articol stiintific asupra acestui sit
antic. In 1994 au fost recenzate peste 3000 de blocuri de piatra si
numeroase fragmente de coloane.



7. Mausoleul din Halicarnas







"Am descoperit in Halicarnassus un monument gigant, cum nu a avut nici
un om mort, impodobit extrem de fin cu statui reprezentand cai si
oameni, sculpturi realistice din cea mai buna marmura." [Regele
Maussollos in "Dialogurile celor morti" ale lui Lucian]

Asemanator marii piramide, vizitam, acum, locul de inmormantare al unui
rege antic. Totusi, mausoleul este diferit - atat de diferit de piramida
incat si-a castigat o reputatie - si un loc in lista minunilor lumii -
dar pentru alte motive. Din punct de vedere geografic este aproape de
Templul lui Artemis... Iar ce-i fascina pe vizitatori era frumusetea sa,
nu dimensiunile.

Locatie - in orasul Bodrum (in antichitate - Halicarnassus) langa Marea Egee, in sud-vestul Turciei.

Istorie

Cand persii si-au extins regatul ajungand in Mesopotamia, nordul Indiei,
Siria, Egipt, si Asia Mica, regele nu putea sa controleze vastul sau
imperiu fara ajutorul guvernatorilor locali. La fel ca alte provincii,
regatul Caria din vestul Asiei Mici era atat de departe de capitala
Persiei incat era, practic, autonom. Din 377 pana in 353 i.Hr. a domnit
regele Mausollos, care a mutat capitala la Halicarnassus. Nimic nu este
mai interesant despre viata Mausoleului decat constructia sa. Proiectul a
fost conceput de sotia si de sora sa, Artemisia, iar constructia
cladirii este posibil sa fi inceput in timpul vietii regelui. Mausoleul a
fost terminat in jurul anului 350 i.Hr., la 3 ani dupa moartea lui
Maussollos, si la un an dupa cea a surorii sale Artemisia. Timp de 16
secole, mausoleul a ramas in conditii bune, pana cand un cutremur a
cauzat niste stricaciuni la acoperis si la coloane. La inceputul
secolului XV, Cavalerii Sf. Ion din Malta
au invadat regiunea si au construit un mare castel pentru cruciati.
Cand au decis sa-l fortifice in 1494, ei au folosit pietrele
mausoleului. Pana in 1522, aproape fiecare piatra din mausoleu a fost
folosita pentru constructii. /Astazi, marele castel exista inca in
Bodrum, iar piatra fina si blocurile de marmura se pot vedea in zidurile
sale. Unele dintre sculpturi au supravietuit, iar astazi sunt expuse la
British Museum, in Londra.
Sculpturile reprezinta bataliile dintre greci si amazoane. La locul
mausoleului nu a ramas decat temelia a ceea ce a fost una din Marile
Minuni ale Lumii Antice.

Descriere

Cladirea avea forma dreptunghiulara, cu dimensiunea de aproximativ 40 m
pe 30 m. Deasupra temeliei era un podium cu trepte pe ale carui fete
erau diferite sculpturi. Camera mortuara si sarcofagul din alabastru
alb, decorate cu aur, erau pe podium, inconjurate de coloane in stil
ionic.

Inca din secolul XIX au avut loc excavatii arheologice la locul
Mausoleului. Aceste excavatii, impreuna cu descrierile detaliate ale
istoricilor greci din antichitate, ne dau o idee destul de buna despre
forma si aspectul sau. O reconstituire a partii mai scurte a mausoleului
ilustreaza natura lacoma a artei si arhitecturii sale... o cladire
pentru un rege al carui nume este sarbatorit in toate marile morminte
din ziua de azi -- mausoleurile.




                                

    

 

 

sursa: wikipedia

 

[Mr.Jaks]

Anu' trecut am avut de facut o prezentare/referat deste "Templul lui Artemis",  ce bine mi-ar fi prins topicu' asta.  :lol:

[xAlecs]

Minuni , Minunate !

[zBubbleZ]

Super!

[Catal1n]

Frumos !

[bLooD:X]

Parca era si Babilonu' ?

[HoWsE]

Foarte frumos!.. Dar mam uitat doar la poze:)) Dar apreciez munca!

[Lucifer]

Frumos, ai uitat sa pui 'prostia omeneasca' .

[Tiger_999]

Unde ai fost anu trecut ?:)

[NIKE]

Frumos ;) ♫

[NighT]

Foarte frumos, am stat si am citit tot, pentru cultura mea generală, felicitări pentru efortul depus.

[xBoRn]

Frumos. Mulțumim!

[akka]

Cine crezi ca sta sa citeasca atat? M-am uitat la poze si m-am gandit sa las un reply pentru +1.

[MyhaytzaCJ]

Cine crezi ca sta sa citeasca atat? M-am uitat la poze si m-am gandit sa las un reply pentru +1.

Cat de true . La fel si eu . Aici suntem gameri nu elevi si suntem pe SA-MP nu la biblioteca . In fine , multumim pentru efort

[G.Darius]

Mutat in recycle bin.

 

T/C.